“Never Let Me Go” începe să strălucească încă cu primele cuvinte: Niște copii (aparent obișnuiți) povestesc între ei “we were born to become donors” și nu știi la ce naiba se referă. Începi să te întrebi dacă “donor” înseamnă chiar “donator” sau dacă nu cumva ai o engleză de baltă. Pe măsură ce parcurgi paginile tot mai multe ciudățenii populează peisajul: o tipă, pe care toți o numeau Madame, apare și își însușește desenele, creațiile copiilor, pretextând că le adună pentru galeria ei de artă. Cam din a doua jumătate a cărții misterele încep ușor să releve un fatalism efectiv copleșitor.

Nu o să spun mai multe. Citiți-o.

Și puțin pe lângă subiect: am văzut că au tradus-o cei de la Polirom și mă întrebam… cum reușesc oamenii ăia să pună coperți grețoase unor cărți atâta de mișto??? În fine, asta contează mai puțin. Sper doar ca traducerea să fie mai inspirată ca coperta.

PS: în septembrie 2010 a apărut și filmul. Evident, nu rulează nicăieri în București. Cinematografele noastre difuzează în continuare comedii de nota 1 (gen Little Fockers) și filme de acțiune execrabile.

Herztier, de Herta Müller este cu siguranţă una din cărţile care m-au marcat într-un fel ciudat şi totodată mi-a întărit această concepţie asupra comunismului. Am vrut neapărat să dau mai deaparte unul din fragmentele cele mai “triste” ale cărţuliei. E un petec de pe ultimile pagini. Herta istoriseşte viaţa în ceauşism. Include încercările unui grup de tineri de a se elibera de securişti, eşecul lor, precum şi moartea a 3 dintre ei. În cele din urmă numai doi reuşesc să evadeze vii din ţară. Herta (care o salvează şi pe mama ei) şi încă un prieten.

Fragmentul de mai jos conţine o scrisoare a mamei către Herta, în care aceasta îi istoriseşte o păţanie din Augsburg, din “afara comunismului”. Păţanie care a făcut mentalitatea românească să sară în ochi mai  ţipător ca în oricare alt text pe care l-am citit despre comunism. Trist mi s-a părut că am putut regăsi acelaşi tip de gândire în cea de care ne servim azi, la 20 de ani după Ceauşescu.

“Săptămâna asta a sosit cutia cu lucrurile mele din România. Sucitorul şi tocătorul lipseau.
Sâmbătă după masa am adus în buzunarele paltonului meu doi porumbei acasă. Pentru o supă bună, gândeam eu. Doamna Schall a spus că asta nu e permis, porumbeii aparţin oraşului. M-a forţat să duc porumbeii înapoi în parc. Am asigurat-o că nu mă văzuse nimeni. Porumbeii puteau la fel de bine să zboare, i-am spus. Că ei se lasă prinşi, asta este numai vina lor, indiferent că aparţin oraşului.  Acolo în parc sunt mai mulţi decât sunt suficienţi.
A trebuit să bag porumbeii la loc în palton şi să-i duc înapoi. Două case mai încolo am vrut să le dau drumul să zboare. Dacă tot aparţin oraşului, gândeam eu, vor găsi singuri drumul înapoi. Pe stradă nu venea nimeni. I-am pus la marginea drumului în iarbă. Să crezi tu că au zburat! Am făcut vânt cu mâinile iar ăia nici nu s-au clintit. Apoi a venit un copil pe bicicletă şi s-a dat jos. M-a întrebat ce e acolo.
Păi doi porumbei, i-am zis. Şi nu vor să zboare de aici.
Copilul a spus: atunci să stea aici, ce treabă aveţi dumneavoastră cu ei?!
După ce a plecat copilul, în dreptul meu a apărut un domn şi a spus: Ăştia sunt din parc. Cine i-a adus aici?
I-am spus: Copilul de acolo, cel cu bicicleta.
A ţipat la mine: Ce vă trece prin cap? Acela e nepotul meu.
Nu ştiam asta, i-am spus.
Atunci am luat porumbeii şi i-am băgat la loc în buzunare. Fiindcă bărbatul rămăsese înlemnit şi mă privea, i-am spus: Staţi pe loc, duc acum păsările înapoi în parc.  ”

P.S: fragmentul e reprodus “la repezeală” de mine după varianta nemţească. Am înţeles că întreaga carte a a fost tradusă în română dar că traducerea n-ar fi una tocmai strălucită.

E o cofetărie liniştită pe Calea Dorobanţi şi au preţuri bune. Mai exact, cum veniţi dinspre Ambasada Serbiei mergeţi spre Perla iar pe partea dreaptă, într-o casă îngrijiă, roz… acolo e cofetăria.

TREBUIE să încercaţi Trancio di Ciocolata şi profiterolul. Tot am lăudat cofetăria asta de la începutul anului. Aproape în fiecare zi ieşeam de la şcoală şi fugeam în cofetărie. De când cu facultatea mai rar, dar prăjiturile au rămas foarte bune.