Sunt cărți pe care le recomand și cărți pe care nu le recomand mai departe, însă cu asta nu prea știu ce să fac. Evit pe cât posibil să spun despre cărțile deprimante că sunt mișto, deși unele sunt scrise într-un stil de-a dreptul uimitor și te lovesc cu niște idei și imagini geniale. Evit pentru că după o astfel de carte, indiferent cât e de faină, sfârșești amorțit, albastru și nu prea văd de ce ar iubi cineva așa o carte. Mi s-a întâmplat cu Emil Cioran, trendul trendurilor din liceu, și puțin cu Herta Müller.
“Never Let Me Go” începe să strălucească încă cu primele cuvinte: Niște copii (aparent obișnuiți) povestesc între ei “we were born to become donors” și nu știi la ce naiba se referă. Începi să te întrebi dacă “donor” înseamnă chiar “donator” sau dacă nu cumva ai o engleză de baltă. Pe măsură ce parcurgi paginile tot mai multe ciudățenii populează peisajul: o tipă, pe care toți o numeau Madame, apare și își însușește desenele, creațiile copiilor, pretextând că le adună pentru galeria ei de artă. Cam din a doua jumătate a cărții misterele încep ușor să releve un fatalism efectiv copleșitor.
Nu o să spun mai multe. Citiți-o.
Și puțin pe lângă subiect: am văzut că au tradus-o cei de la Polirom și mă întrebam… cum reușesc oamenii ăia să pună coperți grețoase unor cărți atâta de mișto??? În fine, asta contează mai puțin. Sper doar ca traducerea să fie mai inspirată ca coperta.
PS: în septembrie 2010 a apărut și filmul. Evident, nu rulează nicăieri în București. Cinematografele noastre difuzează în continuare comedii de nota 1 (gen Little Fockers) și filme de acțiune execrabile.
