CEAINARIA TABIET E CEL MAI MIŞTO LOCAL DIN ORAŞ.

Da, sunt subiectivă când spun asta.

Cam prin iarna anului trecut am început să ies la board game meeturi în diverse localuri din oraş. Sportul ăsta neavând prea mulţi adepţi, se practica rar şi spontan. Ne dădeam întâlniri pe forumuri, grupuri de yahoo: mâine jucăm Agricola în Mall Rahova. Săptămâna viitoare jucăm Civilization la Politehnica etc. Atunci mi-a venit ideea să amenajez în subsolul de-acasă un loc special pentru board game meeturi. Ideea a rămas idee, nu s-a concretizat niciodată (din lipsă de timp şi mai ales bani), dar am intrat azi în Ceainăria Tabiet, care e fix vis-a-vis de mine. Deschid uşa… miros de ceaiuri şi în faţa mea… un raft DE SUS PÂNĂ JOS PLIN CU JOCURI. Agricola, Catan, Tempus, Civilization… CÂTE ERAU… Sfinte Sisoe… şi MIROSUL ĂLA DE CEAI. MIROSUL ĂLA DE CEAI! Am fost… ca un copil de 8 ani care păşeşte într-un magazin plin cu jucării colorate şi mişto.

Oameni prietenoşi, am găsit imediat loc la o masă de jocuri, am luat un ceai GENIAL (ŞTIU, SUNT FOARTE SUBIECTIVĂ) şi am jucat vreo 4 ore.

Ceainăria asta… mă face un pic să regret că nu mai locuiesc în Bucureşti.

Aș închiria undeva în centru ultimele două, trei etaje și acoperișul unei clădiri înalte. Un etaj l-ar ocupa cărțile, un etaj ar fi sală de lectură. Acoperișul l-aș transforma într-o a doua “sală” de lectură în aer liber, care iarna s-ar lăsa acoperită cu pereți și tavan de sticlă.

Aș monta cele mai faine rafturi de cărți de pe Planetă:

Aș face tavanul aşa:

În ea un fel de cafenea mică cu niște fotolii foarte moi. Dar nu tocmai o cafenea. Un loc unde să poți sta, fără ca chelnerii să facă spume că nu ai comandat nimic sau că nu le-ai lăsat bacşiş. Apropo, îmi place să cumpăr pui de la KFC şi cartofi de la McDonald’s. Problema e că în niciun fast-food nu mă primesc cu pungi dintr-un alt fast-food. Așa că, dacă vreau ceva de la KFC și ceva de la McDonald’s, n-am unde să mănânc. Decât ca aurolacul, pe bordură sau într-un parc, dacă găsesc unul.  Biblioteca asta aş vrea fie liberă de cretinismul ăsta. Dacă ai chef să comanzi ceva la bar, bine. Dacă nu, nu. Să nu îți facă nimeni figuri că vai, cât de uncool e să vii cu cafeaua la termos și cu Crispy Strips la pachet. Aș vrea chiar să afişăm pe pereţi numerele localurilor cu livrare în zonă iar “Adu-mi te rog o pizza margerita la Biblitecă” să devină clişeu.

Aș ține biblioteca deschisă non-stop. De luni până vineri, de dimineață până dimineața. Ne-au obișnuit de mici cu ideea idioată, că noaptea se doarme și ziua se învață. Aiurea. Nu există timp mai fain pentru citit, decât atunci când e beznă, liniște şi nu mai mişcă nimic.

Am văzut acum un an un anunț pe un site austriac. Era cam așa: “În urma desființării bibliotecii X din Viena, rămân 10000 de cărți de literatură, pe care am dori să le donăm oricui binevoieşte să le ia.” Am mai căutat un pic și-am aflat, că în spațiul nemţesc se desființează cam 1-2 biblioteci lunar. Toate cărțile sunt fie donate, fie vândute la prețuri jenant de mici (10-20 cenţi/carte), însă de cele mai multe ori sfârșesc într-un centru de reciclare. Toate cărțile alea le-aș salva şi cu ele mi-aş începe biblioteca.

Aș face abonamente gratuite, mișto și ușor accesibile. Cărți pe care să le poți lua cu tine acasă. Iar dacă vrei cândva să ții o carte puțin mai mult, te-aș pune să-ți accesezi online contul și să îți modifici singur termenul de predare. Fără amenzi, suspendări și alte caca-uri d-astea.

Un loc atât de mişto ca ăsta nu cred că are nevoie de încasări. Poate nu cunosc prea bine partea legală a ideii, dar mie îmi pare că biblioteca asta ar putea trăi nemaipoment de ușor din niște donații și sponsorizări.

Mai rămâne lupta împotriva duzinelor de oameni de la primărie şi din alte administraţii, care nu vor înţelege “la ce naiba ne trebuie încă o bibliotecă”.

Am făcut în septembrie 5 ore jumate cu trenul de la Bucureşti la Braşov. Tot în septembrie am aflat că avionul din Finlanda face până în Delhi vreo 6 ore. Aşa că ce-mi sunt 5 ore jumate până la Braşov, ce-mi sunt 6 până-n India?

Tot vă aud:
- Dar vai, India! E aşa departe. E aşa diferit de România. Mi-ar fi frică pe-acolo.

Şi ştii ceva, mie nu mi-ar fi frică. În schimb, mie mi-e frică să umblu noaptea prin Bucureşti. Nu există, să fie trecut de 10 seara şi să asculţi muzică la căşti. Dacă faci un drum de la Universitate la Piaţa Iancului, cu iPod-ul în buzunar, nu exista să nu ţi-l ciordească vreunul. În schimb ai tot tacâmul de oameni “amabili şi sociabili” ce îţi vin cu tot felul de oferte interesante: “Ce faci păpuşa. Hai la mine-n BMW, să ţi-o bag pe gât.”

De stat cu laptopul într-un local sau în autobuz, nici nu poate fi vorba. E de la sine înţeles că numai un cretin şi-ar scoate “bijuteria” în văzurile lumii. De fapt, sunteţi aşa de bine adaptaţi la “siguranţa” din Bucureşti, încât şi voi vă miraţi, când îl vedeţi pe unul cu laptopul pe stradă. Sau când o tipă îşi leagă bicicleta în faţă magazinului Unirea: “Tipa aia e nebună de-şi lasă bicicleta aici??”

Aşa că, ce mi-e India şi ce mi-e România?
- Vai! Dar India! Cu siguranţă e un loc periculos.

Nu trebuie decât să mă gândesc la săptămâna trecută, cum m-a alergat haita aia de vreo 10 câini pe Calea Călăraşilor şi îmi amintesc instant, cât de sigură e România. Şi vă îndoctrinaţi unii pe alţii cu ideea asta, că România e buricul siguranţei pe pământ. Londra, Berlin sau aşa ceva. Ce, că nici măcar în Berlin nu mai e sigur să te fâţâi cu laptopul pe stradă… Nu că India ar fi raiul încă nedescoperit (deşi… pe măsură ce halesc mai multă mâncare indiană, încep să cred că e), dar la capitolul safety, mă jur, nu e nicio diferenţă.

În Bagdad şi-n alea mi-ar fi frică să merg. Dar în India, de ce?

Nu ştiu când o să încetez să mă mai gândesc, că India e la 6 ore (+2 escala) distanţă şi că, ceea ce mă împiedică să ajung, e un gunoi atât de cretin şi irelevent, numit “ban”.

PS: am calculat, există o rută practicabilă cu bicicleta. Prin Siberia, Nepal şi alte ţări d-alea. Cine găseşte nişte sponsori şi nu-l deranjează ideea de a muri prin munţi, poate ajunge în India în 2 luni.

This post is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

Am zis, ce naiba? Oare i-a pus RATB-ul să facă asta o dată la 3 staţii?

La următoarea am coborât. N-am mai prins niciodată o urare ca aia, direct din partea şoferului.

E o cofetărie liniştită pe Calea Dorobanţi şi au preţuri bune. Mai exact, cum veniţi dinspre Ambasada Serbiei mergeţi spre Perla iar pe partea dreaptă, într-o casă îngrijiă, roz… acolo e cofetăria.

TREBUIE să încercaţi Trancio di Ciocolata şi profiterolul. Tot am lăudat cofetăria asta de la începutul anului. Aproape în fiecare zi ieşeam de la şcoală şi fugeam în cofetărie. De când cu facultatea mai rar, dar prăjiturile au rămas foarte bune.