Amintiri dintr-o vară într-o capitală fiartă.
Nu o să mă chinui să scriu coerent, corect gramatical etc. pentru că sunt efectiv prea entuziasmată pentru asta.
CEAINARIA TABIET E CEL MAI MIŞTO LOCAL DIN ORAŞ.
Da, sunt subiectivă când spun asta.
Cam prin iarna anului trecut am început să ies la board game meeturi în diverse localuri din oraş. Sportul ăsta neavând prea mulţi adepţi, se practica rar şi spontan. Ne dădeam întâlniri pe forumuri, grupuri de yahoo: mâine jucăm Agricola în Mall Rahova. Săptămâna viitoare jucăm Civilization la Politehnica etc. Atunci mi-a venit ideea să amenajez în subsolul de-acasă un loc special pentru board game meeturi. Ideea a rămas idee, nu s-a concretizat niciodată (din lipsă de timp şi mai ales bani), dar am intrat azi în Ceainăria Tabiet, care e fix vis-a-vis de mine. Deschid uşa… miros de ceaiuri şi în faţa mea… un raft DE SUS PÂNĂ JOS PLIN CU JOCURI. Agricola, Catan, Tempus, Civilization… CÂTE ERAU… Sfinte Sisoe… şi MIROSUL ĂLA DE CEAI. MIROSUL ĂLA DE CEAI! Am fost… ca un copil de 8 ani care păşeşte într-un magazin plin cu jucării colorate şi mişto.
Oameni prietenoşi, am găsit imediat loc la o masă de jocuri, am luat un ceai GENIAL (ŞTIU, SUNT FOARTE SUBIECTIVĂ) şi am jucat vreo 4 ore.
Ceainăria asta… mă face un pic să regret că nu mai locuiesc în Bucureşti.
Scriu ideea asta nu ca să-o fure cineva sau așa ceva. Ci ca să știți că dacă într-o zi apare o bibliotecă de-asta, ideea a fost a mea. O bibliotecă de literatură străină.
Aș închiria undeva în centru ultimele două, trei etaje și acoperișul unei clădiri înalte. Un etaj l-ar ocupa cărțile, un etaj ar fi sală de lectură. Acoperișul l-aș transforma într-o a doua “sală” de lectură în aer liber, care iarna s-ar lăsa acoperită cu pereți și tavan de sticlă. Read the rest of this entry »
Nu stiu cand o sa incetez să mă mai gândesc la asta.
Am făcut în septembrie 5 ore jumate cu trenul de la Bucureşti la Braşov. Tot în septembrie am aflat că avionul din Finlanda face până în Delhi vreo 6 ore. Aşa că ce-mi sunt 5 ore jumate până la Braşov, ce-mi sunt 6 până-n India?
Tot vă aud:
- Dar vai, India! E aşa departe. E aşa diferit de România. Mi-ar fi frică pe-acolo.
Şi ştii ceva, mie nu mi-ar fi frică. În schimb, mie mi-e frică să umblu noaptea prin Bucureşti. Nu există, să fie trecut de 10 seara şi să asculţi muzică la căşti. Dacă faci un drum de la Universitate la Piaţa Iancului, cu iPod-ul în buzunar, nu exista să nu ţi-l ciordească vreunul. În schimb ai tot tacâmul de oameni “amabili şi sociabili” ce îţi vin cu tot felul de oferte interesante: “Ce faci păpuşa. Hai la mine-n BMW, să ţi-o bag pe gât.”
De stat cu laptopul într-un local sau în autobuz, nici nu poate fi vorba. E de la sine înţeles că numai un cretin şi-ar scoate “bijuteria” în văzurile lumii. De fapt, sunteţi aşa de bine adaptaţi la “siguranţa” din Bucureşti, încât şi voi vă miraţi, când îl vedeţi pe unul cu laptopul pe stradă. Sau când o tipă îşi leagă bicicleta în faţă magazinului Unirea: “Tipa aia e nebună de-şi lasă bicicleta aici??”
Aşa că, ce mi-e India şi ce mi-e România?
- Vai! Dar India! Cu siguranţă e un loc periculos.
Nu trebuie decât să mă gândesc la săptămâna trecută, cum m-a alergat haita aia de vreo 10 câini pe Calea Călăraşilor şi îmi amintesc instant, cât de sigură e România. Şi vă îndoctrinaţi unii pe alţii cu ideea asta, că România e buricul siguranţei pe pământ. Londra, Berlin sau aşa ceva. Ce, că nici măcar în Berlin nu mai e sigur să te fâţâi cu laptopul pe stradă… Nu că India ar fi raiul încă nedescoperit (deşi… pe măsură ce halesc mai multă mâncare indiană, încep să cred că e), dar la capitolul safety, mă jur, nu e nicio diferenţă.
În Bagdad şi-n alea mi-ar fi frică să merg. Dar în India, de ce?
Nu ştiu când o să încetez să mă mai gândesc, că India e la 6 ore (+2 escala) distanţă şi că, ceea ce mă împiedică să ajung, e un gunoi atât de cretin şi irelevent, numit “ban”.
PS: am calculat, există o rută practicabilă cu bicicleta. Prin Siberia, Nepal şi alte ţări d-alea. Cine găseşte nişte sponsori şi nu-l deranjează ideea de a muri prin munţi, poate ajunge în India în 2 luni.
Mi-am adus aminte de chestia asta ieri. Eram în autobuz şi auzeam vocea cucoanei de la RATB cum ne urma sărbători fericite pe un ton super mecanic. Acum un an eram într-un autobuz de pe aceeaşi rută. Tot ajunul Crăciunului era. Stăteam în faţă de tot şi mă zgâiam la comenzile şoferului. La un moment dat, oprind la stop, îl văd pe şofer cum ia mâna de pe volan şi apucă cu ea microfonul atârnat de tavan. On air şi în tot autobuzul i se aude vocea: “din partea regiei autonome de transport în comun Bucureşti ţin să vă urez cele mai călduroase sărbători”.
Am zis, ce naiba? Oare i-a pus RATB-ul să facă asta o dată la 3 staţii?
La următoarea am coborât. N-am mai prins niciodată o urare ca aia, direct din partea şoferului.
La Dolce Principessa de fiecare dată am mâncat prăjituri şi fursecuri bune.
E o cofetărie liniştită pe Calea Dorobanţi şi au preţuri bune. Mai exact, cum veniţi dinspre Ambasada Serbiei mergeţi spre Perla iar pe partea dreaptă, într-o casă îngrijiă, roz… acolo e cofetăria.
TREBUIE să încercaţi Trancio di Ciocolata şi profiterolul. Tot am lăudat cofetăria asta de la începutul anului. Aproape în fiecare zi ieşeam de la şcoală şi fugeam în cofetărie. De când cu facultatea mai rar, dar prăjiturile au rămas foarte bune.
