Preiau de la iYli, care zice cam aşa: bagă una bucata poza cu oraşul tău (+zăpadă – pare rău, n-am mai găsit zăpadă).
Imaginea a fost furată anul trecut, pe 1 Decembrie, când tramvaiele din perioada interbelică au fost repuse în circulaţie pentru o ultimă oară.
În câteva zile petrecute la Paris, să dai peste turişti români e oarecum de aşteptat. Dar să-ţi găseşti “fraţii” la cerşit (la 3 din cele 7-8 atracţii turistice pe care le-ai vizitat) e… straniu.
Vineri seară am apucat-o înapoi spre oraşul Bucuriei. La Check-in cerusem loc la geam şi l-am primit. M-am urcat ultima în avion, am evitat îmbulzeala şi mi-am găsit scaunul imediat… ocupat, desigur.
Pe rândurile din faţa mea se găsea trupa de “români” pe care o întâlnisem miercuri la staţia de metrou Chatelet. Pe locul meu, nimerise vocalistul formaţiei. Nu ştiuse să citească ce scrie pe bilet şi s-a gândit (mult) să ocupe locul care place la muschii lui mai mult.
Mi-am adus aminte de chestia asta ieri. Eram în autobuz şi auzeam vocea cucoanei de la RATB cum ne urma sărbători fericite pe un ton super mecanic. Acum un an eram într-un autobuz de pe aceeaşi rută. Tot ajunul Crăciunului era. Stăteam în faţă de tot şi mă zgâiam la comenzile şoferului. La un moment dat, oprind la stop, îl văd pe şofer cum ia mâna de pe volan şi apucă cu ea microfonul atârnat de tavan. On air şi în tot autobuzul i se aude vocea: “din partea regiei autonome de transport în comun Bucureşti ţin să vă urez cele mai călduroase sărbători”.
Am zis, ce naiba? Oare i-a pus RATB-ul să facă asta o dată la 3 staţii?
La următoarea am coborât. N-am mai prins niciodată o urare ca aia, direct din partea şoferului.
cum ar fi ca de Crăciun… “Moş Crăciun” să aducă numai cărţi?
Sau, să avem cu toţii o listă cu cărţile pe care ni le dorim. Când vrei să iei cadou cuiva, să nu fie nevoie decât să te uiţi pe lista aia, să selectezi o carte şi apoi s-o bifezi, pentru ca respectiva persoană să nu primească aceeaşi carte de două ori.
Îi bună întrebarea, dar bună de tot. În fond ai aterizat unde trebuia. Doar eu sunt, marea făcătoare de peruci din România. Mă caută lumea pe google, toţi vor perucă de la mine.
Aşadar iată cum se face o perucă: unu la mână, îţi razi părul din cap. Dacă se întâmplă ca tu să n-ai păr, îţi recomand să dormi peste noapte la cea mai bună prietenă a ta, să-i dai mult, mult de băut iar când adoarme să-i razi tot părul şi să pleci cu el acasă. Următoarea zi, când te va întreba ce s-a întâmplat tu îi vei spune: ce să se întâmple? eu am fost cu mihai la un film până la 12 noaptea apoi am mers acasă! Nu am mai venit la tine de 2 săptămâni! sunt sigură că a fost un vis!”
Ce urmează acum e lipsit de importanţă. Paşii sunt simpli, îi puteţi intui şi singuri. Se spală părul bine şi se vopseşte în ce culoare pofteşte inima ta. Se toarnă aracet pe propriul cap după care se împrăştie părul prietenei pe cap.
E mai mult ca o simplă perucă. De-acum în colo când te trage cineva de păr, vei putea ţipa: Au!! E real!! Mă doare!!
Pozele par a fi ca vinul. Cu cât le ţii mai mult în debara, cu atât par să devină mai gustoase. 
În urmă cu un an şi jumătate am capturat imaginea asta. Am zis că e mizerabilă, am uitat-o într-un folder. Foarte ciudat e că n-am şters-o.
Azi m-am împiedicat din nou peste ea. În mod ciudat, întreaga mizerabilitate dispăruse.
Aud foarte des că flashmoburile sunt la modă. Recent şi într-o emisiune:
Alt exemplu, un comentariu găsit la Piticu:
Deci ajutaţi-mă să pricep asta, fiindcă am auzit-o prea de multe ori. Flashmoburile îs un nou trend, sunt la modă. Cum se face că spuneţi una ca asta??
Întreb doar, căci dacă ar fi aşa la modă fenomenul, nu ne-ar fi fost imposibil să strângem 100-200 de flashmoberi pentru o bătaie cu papuci sau un silent rave. Am citit/auzit/primit de sute de ori reacţii de tipul “ce cretinitate”, “duamne, ce retarzi”, “cum să faci aşa o porcărie” şi doar de câteva zeci de ori “ioi, ce tare. aş participa şi eu”. Iar dintre cei care s-au arătat pro flashmob, foarte, foarte puţini s-au lăsat “duşi de val”.
Şi altă chestie pe care o tot aud şi nu pot s-o înţeleg: “o să fac EU flashmobul meu, care o să fie foarte tare”. De ce se mizează atât de mult pe un individ când vine vorba de o activitate de grup? De ce trebuie tot timpul să fie un CINEVA care să fie *praised* că a reuşit să organizeze aşa ceva?
De ce să spui “sunteţi varză, voi cu flashmoburile voastre. lasă că fac eu flashmobul meu şi o să vedeţi voi cum procedează un PRO” când ai la dispoziţie un vocabular suficient de bogat pentru a rosti ceva precum:
“hei, cred că nu v-aţi descurcat prea bine la partea asta. Şi nici la partea asta. Iar la capitolul ăsta aţi fost absolut varză. În schimb aici şi aici v-aţi descurcat bine. Vreau şi eu să mă implic, căci cred că vă pot ajuta acolo unde aţi fost varză.”
