În mare, filmul prezintă o societate ideală postbelică. După un al 3-lea Război Mondial gigantic oamenii au hotărât să instaureze pacea veşnică pe Pământ. Asta la un preţ… foarte mare: renunţarea la simţire/emoţii (feeling).Mai departe nu mai zic, uitaţi-vă la el. Îi fain de tot.

PS: trailerul e de cacao.

Mă tot gândesc că n-are ce căuta pe domeniul ăsta şi că, poate i-ar trebui un domeniu propriu, scurt. Mi-ar plăcea să devină un loc de adunat poveşti nu doar de la mine, ci de la toată lumea.

Poate… săptămâna viitoare îi fac cadou o casă proprie…

Cine spunea că oamenii îs fiinţe complexe cred că se înşela.

Acţiunea e organizată de iFlashmob.
Are loc sâmbăta asta (9 ianuarie), în jurul orei 16-17.
Se numeşte Human-Chain adică: oameni se vor lua de mâini, formând împreună un lanţ rotativ.
Pentru acest flashmob mai sunt căutaţi 10 agenţi.

Dacă cineva doreşte mai multe informaţii, aştept un comentariu aici sau un mesaj.

Imaginea a fost furată anul trecut, pe 1 Decembrie, când tramvaiele din perioada interbelică au fost repuse în circulaţie pentru o ultimă oară.

Leapşa merge mai departe la Cătălin, Tomata şi Dida.

În câteva zile petrecute la Paris, să dai peste turişti români e oarecum de aşteptat. Dar să-ţi găseşti “fraţii” la cerşit (la 3 din cele 7-8 atracţii turistice pe care le-ai vizitat) e… straniu.

Vineri seară am apucat-o înapoi spre oraşul Bucuriei. La Check-in cerusem loc la geam şi l-am primit. M-am urcat ultima în avion, am evitat îmbulzeala  şi mi-am găsit scaunul imediat… ocupat, desigur.

Pe rândurile din faţa mea se găsea trupa de “români” pe care o întâlnisem miercuri la staţia de metrou Chatelet. Pe locul meu, nimerise vocalistul formaţiei. Nu ştiuse să citească ce scrie pe bilet şi s-a gândit (mult) să ocupe locul care place la muschii lui mai mult.

-Ammmm, nu vă supăraţi, mârâi eu. Am şi eu loc aici. Şi îi arăt biletul. Ce proastă. M-am simţit atât de proastă. Păi cum, măi? Încercam să arăt unui surdo-orb ce frumos e cerul şi cât de şmecher cântă Cheeky Girls?!?!
Mai mare prostie ca asta nu văzusem…
Evident, locatarul scaunului meu mă expediază simplu: să-mi caut alt loc. Că nu arde.

Mă holbez prin avion, nu mai era decât un loc liber: două rânduri mai în faţă, în miezul şatrei de “români”. S-ar putea să fi stat acolo moartă, vie în niciun caz.

Îi zic că posibil să fi greşit locul şi  îi arăt scaunul liber de mai în faţă. În cele din urmă se mută. Vecinii mei de rând erau ok. S-au mutat pe locul de la geam, dar n-am mai comentat. Era bine că nu eram în şatră. Eram însă… lângă şatră (şi  asta s-a dovedit mai târziu a fi cam la fel de neprielnic).

Se trânteşte uşa, pornesc motoarele şi aud: Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la bordul aeronavei X cu direcţia Paris Beauvais – Bruxelles Charleroi.
-POFTIM??? BRUXELLES?!?! ţipasem tare. Dar nu conta, vuietul şatrei aterizase perfect peste vocea mea.

Se face escală la Bruxelles, îmi zice tipul de lângă mine. Cică defecţiuni la ceva. Cică fusese anunţat telefonic. Eu îmi pierdusem mobilul aşa că n-a avut cine să-mi dea de veste.

Decolare ok, zbor lin, jumătate de oră mai târziu suntem la Bruxelles. Pasageri coboară şi alţii urcă la loc. Defecţiune la aeronavă…

La un moment dat “românul” din faţa mea sare de pe scaun şi urlă ca o gorilă: GIGELAAA!

O româncă decorată cam aşa este primită la bord. În urma ei… altele precum dânsa, împreună cu tot tacâmul de soţi şi copii. Ce se aseamănă se adună.

-Ia uită, bă! A venit Gigela! Hai, Gigelo, să ne mutăm în spate cu toţii. Să mută fraierii ăia de-acolo şi avem loc să stăm toţi acolo.
-Da, bă, Mihăiţă!! Hai!
-Avem ţuica la noi. Şi… COCO! Ia dă bă acordeonu’ jos! Să băgăm una mică pân’ la Bucureşti.

Imaginaţi-vă că în spatele avionului nu au avut loc, aşadar au rămas  în faţa mea,pe scaune şi pe hol. Şi mai imaginaţi-vă o chestie: că până la Bucureşti n-au băgat una mică, ci una MARE DE TOT.

Am fost puţin dezamăgită de echipajul avionului, care la Bruxelles a încetat să lupte cu ei. I-a lăsat în picioare, fără centuri, cu băutura, cu muzichia. În fine, nici eu n-aş fi avut curajul să mă iau de români.

Nu ştiu cum au reuşit să urce cu ţuica în avion. Nici nu vreau să ştiu. Pe mine, cu doza mea de Fanta, nu m-au lăsat.

La Bucureşti am aterizat pe la 1. Cinstit ar fi să zic că intrasem deja în Bucureşti, în momentul în care urcasem la bordul acelui avion.

Am zis, ce naiba? Oare i-a pus RATB-ul să facă asta o dată la 3 staţii?

La următoarea am coborât. N-am mai prins niciodată o urare ca aia, direct din partea şoferului.

Sau, să avem cu toţii o listă cu cărţile pe care ni le dorim. Când vrei să iei cadou cuiva, să nu fie nevoie decât să te uiţi pe lista aia, să selectezi o carte şi apoi s-o bifezi, pentru ca respectiva persoană să nu primească aceeaşi carte de două ori.

Aşadar iată cum se face o perucă: unu la mână, îţi razi părul din cap. Dacă se întâmplă ca tu să n-ai păr, îţi recomand să dormi peste noapte la cea mai bună prietenă a ta, să-i dai mult, mult de băut iar când adoarme să-i razi tot părul şi să pleci cu el acasă. Următoarea zi, când te va întreba ce s-a întâmplat tu îi vei spune: ce să se întâmple? eu am fost cu mihai la un film până la 12 noaptea apoi am mers acasă! Nu am mai venit la tine de 2 săptămâni! sunt sigură că a fost un vis!”

Ce urmează acum e lipsit de importanţă. Paşii sunt simpli, îi puteţi intui şi singuri. Se spală părul bine şi se vopseşte în ce culoare pofteşte inima ta. Se toarnă aracet pe propriul cap după  care se împrăştie părul prietenei pe cap.

E mai mult ca o simplă perucă. De-acum în colo când te trage cineva de păr, vei putea ţipa: Au!! E real!! Mă doare!!

În urmă cu un an şi jumătate am capturat imaginea asta. Am zis că e mizerabilă, am uitat-o într-un folder. Foarte ciudat e că n-am şters-o.
Azi m-am împiedicat din nou peste ea. În mod ciudat, întreaga mizerabilitate dispăruse.