Ieri mi s-a năzărit să mă ocup de el, fiindcă am avut o idee. M-am gândit la toate site-urile astea de citate, versuri unde găseşti toate versurile şi toate ideile, bune sau rele, la grămadă. Dacă ai vrea să te foloseşti de un astfel de site ca să descoperi chestii interesante, ar fi în zadar.

Pe versuriok.com voi adăuga idei, versuri şi în general… chestii. Chestii care mi-au plăcut, m-am impresionat/şocat şi de care voi dori să-mi aduc aminte. În general sunt arhivele mele de lucruri salvate pe toate conturile sociale (Twitter, Stumbleupon, Reddit etc), care între timp au devenit atât de multe şi de haotic salvate că nu se mai deosebesc cu nimic de portalurile catralioanelor de versuri şi citate.

Cam asta e  chestia. Update-uri puteţi primi şi prin Twitter sau RSS.

Totuşi săptămâna trecută a fost ziua unei bune prietene, care recent şi-a luat propriul apartament cu două camere şi ştiind că îi place foarte mult partea cu decoratul, am zis să-i iau ceva care să se integreze în peisajul locuinţei ei.

Neavând deloc experienţă în domeniu, am mers pe mâna unei colege, care mi-a recomandat cu încredere magazinul decoratiuni.com.ro. Şi spre surprinderea mea, am găsit o tonă de chestii foarte tari. Am alcătuit un tobuy-list de 11 produse, dintre care nu mai ştiam care să îl iau pentru ziua prietenei mele.

Îmi venea să zic “ia-le pe toate”. Îi cunoşteam noul apartament şi găsisem o tonă de chestii care i s-ar fi potrivit în sufragerie, suporturi pentru lumânări care ar fi venit perfect în baie şi nişte obiecte decorative pentru pereţi absolut superbe.

În cele din urmă am optat pentru aceasta vaza din ceramica care atât mie, cât şi prietenei mele ne-a plăcut foarte mult. Mă bucur că am dat peste magazinul decoratiuni.com.ro.

Imaginea a fost furată anul trecut, pe 1 Decembrie, când tramvaiele din perioada interbelică au fost repuse în circulaţie pentru o ultimă oară.

Leapşa merge mai departe la Cătălin, Tomata şi Dida.

Şi nu o spun fiindcă aş avea vreo relaţie cu ea sau că m-a rugat să-i pun cuvinte dulci la şef, ci fiindcă niciodată, în niciun alt local nu s-a purtat cineva mai drăguţ decât cum a făcut-o ea astăzi.

Spun că ne-a arătat o masă de două persoane cam înghesuită, dar ne-a propus să stăm la masa de 4 persoane cealaltă nu ne plăcea. Ne-a adus meniurile imediat, a aşteptat să ne hotărâm şi a apărut îndată să ne preia comanda. Ne-a explicat ce-i cu promoţia, cumperi o pizza (oricare ar fi ea) şi a doua o primeşti la 5 RON.

Spun că cele 2 pizza pe care le-am comandat, au sosit în 5 minute.

A fost incredibil, luând în considerare că ultimele 2 dăţi când am intrat într-o pizzerie, chelneriţa a uitat complet de existenţa noastră. Prima oară tot la Pizza Dominium, chelneriţa ne-a preluat comanda iar 30 de minute mai târziu când am întrebat-o unde e pizza, a răspuns “care pizza? aţi comandat ceva?”. A doua oară a fost la Pizza Hut unde am dat peste cel mai “jegos” chelner posibil.

Revenind: cele 2 pizza ne-au sosit în 5 minute. Aceeaşi chelneriţă ne-a urat “poftă bună” cu cel mai natural zâmbet pe care l-am văzut în ultima vreme. Am mâncat, ne-a luat farfuriile rapid. Am cerut nota de plată, în următoarea clipă ea s-a întors cu ea.

P.S. Pizza Dominium nu m-a plătit ca să scriu articolul ăsta
P.P.S. În cazul în care patronul citeşte asta şi vrea să-i acorde o primă tipei: era fata tunsă foarte, foarte scurt, aproape de chelie.

Ştiam că mâine dimineaţă aveam să plec la aeroport şi îmi făceam bagajele. Terminasem cu valiza mare şi acum eram cu faţa spre… bagajul de mână. Primul meu impuls a fost să-l umplu cu lucruri bune de alungat plictiseala şi aşa am şi făcut: am pus trei cărţi, două caiete pentru chef de notiţe şi măzgăleli, un pachet de cărţi şi cutiuţa cu muzică (iPod). Abia când am ridicat ghiozdanul să văd cât e de greu, mi-am pus întrebarea: “ce fac eu cu toate astea? Sunt doar două ore!”

Mi-a luat destul de mult să mă împac cu ideea de a lua la mine doar o carte, asta întrucât mersesem de zeci de ori spre Berlin cu maşina şi cu trenul şi eram obişnuită cu drumul de cel puţin două ore. Într-un fel protestam: pe bilet scria că decolăm la 14:36 şi aterizăm la 16:40 iar eu nu credeam în asta.

Minunea însă s-a petrecut, am trecut pe lângă Gara de Nord constatând cu dezamăgire că nu oprim acolo şi am înaintat către aeroportul Băneasa. Ne-au verificat paşapoartele (ce mai e şi asta? suntem în mijlocul României! Cine îţi verifică paşapoartele în mijlocul României?? Nu suntem la graniţa cu nimeni!!!), am aşteptat o oră în sala de aşteptare apoi s-a auzit “zborul xxx spre Berlin la poarta…”. Nici acum nu-mi vine să cred că tratam totul ca pe o farsă.

Eram convinsă că aveau să ne urce în avion, să zguduie puţin avionul şi apoi să iasă tot echipajul râzând din cabină, că toţi fraierii ăştia şi-au imaginat cum uriaşa cutie de metal se va ridica spre cer.

Cea mai frumoasă amintire a mea a luat naştere în ziua aia. Urcasem deja în marea cutie. De afară părea a fi un mare zeu, când colo în interior erau scaune cam ca la mine acasă. Am prins loc la geam şi mi-am scos camera foto. Dacă în mod surprinzător ceva avea să se întâmple, trebuia să imortalizez momentul.

Cutia a început să huruie lin, şi-a îndreptat botul către pistă. Apoi un huruit înfricoşător m-a transpus în tremur. Mama era pregătită, avea punga de vomă în braţe. Pentru mine existau doar două ieşiri de aici: ori avea să fie o farsă, ori urma să ne ridicăm cu bine spre cer. Aeronava a pornit şi a accelerat de m-a încătuşat de scaun. Aveam privirea lipită de geam, avionul rula iute pe jos. Mă temeam să nu cumva să rămână acolo şi să ne izbim de ceva (citisem că un bogătaş a insistat să-şi ridice vilă în capătul pistei).

În culmea panicii mele ceea ce eu numeam minune s-a petrecut şi s-a transformat în cea mai plăcută şi intensă amintire a mea:

Acolo jos e Bucureştiul iar lângă mine, în poză, una din aripile ce m-au purtat peste nori.

Vă spun că degeaba mi-am luat cartea aia cu mine. Am avut vreme frumoasă iar două ore n-am stat decât pe geam examinând norii şi harta pământului printre ei. Zbor lin, fără turbulenţe, a fost de neuitat.

O dată ce am coborât mi s-a cerut paşaportul pe nemţeşte. Nu-mi venea să cred, peste tot în jurul meu numai nemţeşte!! Eram în alt colţ al lumii.

***

Cu cele povestite mai sus concurez la un concurs BlueAir organizat pe airclicks.net şi sper să-mi aducă zborul spre Berlin pe care visez să-l efectuez în iarna asta întrucât vreau să mă înscriu la facultate şi să-mi găsesc loc la un cămin.

Cum se realizează “schimbul” de încredere? În momentul în care vinzi o imagine, trânteşti un watermark peste ea şi o publici la o rezoluţie foarte mică. Când nu vrei să-ţi fie copiate filmele, procedezi în mod similar: aplici un watermark pe centrul video-ului şi nu mai foloseşte nimeni nimic fără acordul tău.

Însă pe idei cum le protejăm?

Şi totuşi îmi încalc jurământul. Din când în când mă împiedic peste un lucru fain, un lucru care merită promovat şi atunci se întâmplă să n-am unde. Plimbările pe bicicletă din vara/toamna asta, unele concerte şi cărţi memorabile sunt doar câteva igzemple despre care aş fi vrut să postez câteva cuvinţele pe un blog.

Alteori dau peste ceva amuzant, trist sau pur şi simplu frumos. Cad în canal, unde îmi întâlnesc profesoara din generală. Plec până la munte unde descopăr ruinele pierdute ale colibei lui Harap Alb. Fac cunoştinţă cu o grămadă de oameni tari, vreau sa ma alatur unei chestii şi vreau cumva s-o dau mai departe.

Pentru toate astea vreau să am un blog, chiar dacă scriu doar o dată la două luni pe el.