În momentul acela mi-am ridicat privirea din paginile foarte slab luminate ale cărţuliei mele. Tipa răspunde: Ai dreptate. Şi îşi deschide poşeta, din care scoate o pereche impetuoasă de ochelari cu sticlă întunecată. Cei doi îşi poziţionează accesoriile pe nas şi imediat realizez că situaţia în care mă aflam e foarte bizară: este trecut de 10 seara, suntem într-un tren subteran, luminat de slabele pâlpâiri ale unui bec, iar doi străini au considerat că este cazul să apeleze la protecţie solară pentru ochi.

Salt în timp: mergeam în dimineaţa asta către Piaţa Muncii cu maşina şi la un moment dat sare de după un bloc soarele direct în faţa mea. Nu mai puteam să văd nimic, în afara vitezometrului ce indica 60km/h. Cu riscul de-a enerva pe vreun şofer din spatele meu, hotărăsc să reduc viteza chiar dacă se putea ca în faţa mea  să nu fie niciun obstacol. În urma mea răsar claxoane şi înjurături: femeie la volan; cin’ ţi-a dat permis; ia tramvaiul, boule etc. Aparent ceilalţi aveau geamuri fumurii sau ochelari de soare.

N-am făcut accident cu nimeni, însă atunci mi-am adus aminte de-un magazin online de ochelari, recomandat de-un prieten şi mi-am zis: e timpul să îmi iau o pereche de ochelari pentru condus.

Indiferent că treaba asta cu ochelarii e o fiţă sau nu, am intrat pe ochelarioriginali.ro şi am hotărât să-mi iau o pereche. Aveam nevoie de una. Acum mă bate gândul să îmi iau chiar două: mi-ar prinde bine nişte ochelari sport pentru dimineţile în care fac jogging cu faţa către răsărit răsărit.

Auzim de site-uri miraculoase unde dai zilnic clickuri pe reclame şi într-o săptămână faci 1000 de dolari. Sau chestionare pe care le completezi şi la schimb primeşti lingouri de aur. Sau diverse  jocuri de noroc online, poker, pariuri sau mai ştiu eu ce. Niciuna din metodele astea nu te face îmbogăţeşte, ba nici măcar nu-ţi livrează bani de-un pachet de ţigări sau măcar de-o Cola.

Spun asta nu pentru că mi-am pierdut eu timpul cu ele şi mi-am luat ţepe peste ţepe, ci pur şi simplu pentru că ceea ce promit ideile astea, devine la o privire mai atentă nerealist.

“Câştigă 20000 RON săptămânal muncind de acasă” – un site care nu putea să fi ajuns la tine decât fiindcă are foarte mulţi vizitatori (printre care s-a numărat şi vreun amic, care te-a trimis spre el) şi promite fiecăruia dintre ei o sumă inimaginabil de frumoasă pentru foarte puţină muncă.

Gândim “20000 RON într-o săptămână” – apăi să zicem că e şi cea mai scârboasă muncă de pe Planetă, suport o săptămână (că e doar o săptămână) după care mă văd cu 20000 RON în buzunar.

Un site care promite 20000 RON milioanelor de vizitatori, fie câştigă sume gigantice pe spinarea noastră (iar oricine îşi dă seama de asta, îşi va dori la rândul lui să devină acel cineva care câştigă sume gigantice pe cocoaşa altoara), fie promite rahat pe care nu-l poate da. Momeală pentru peşti.

Aceeaşi poveste cu francizele.

Despre Digitalpoint şi făcutul banilor peste noapte, într-un post viitor. Deocamdată dezlipiţivă de sacrul  ”cum să faci bani peste noapte“. E soare afară, mergeţi la mare, la o plajă. Citiţi o carte.

Cât se poate de serios spun că mă retrag din SEO şi nu mai optimizez pentru nimeni niciun site, decât dacă e vorba de ajutat prieteni sau de lucrat la proiecte personale. Revin la ceea ce m-a introdus în seo: înscrierea în directoare.

Fac inscrieri în directoare, fiindcă aici munca omului este cât se poate de clară: îmi fac treaba, livrez dovada că mi-am făcut treaba şi toată lumea e fericită. Foarte simplu totul şi nu-l doare capul nici pe client, nici pe mine.

Împreună cu câţiva prieteni am repornit inscrieri in directoare web . Nu vă pot decât recomanda să apelaţi la noi cu încredere, spunând că avem motivaţie puternică să ne facem treaba bine.

Aşteptăm feedback

În mare, filmul prezintă o societate ideală postbelică. După un al 3-lea Război Mondial gigantic oamenii au hotărât să instaureze pacea veşnică pe Pământ. Asta la un preţ… foarte mare: renunţarea la simţire/emoţii (feeling).Mai departe nu mai zic, uitaţi-vă la el. Îi fain de tot.

PS: trailerul e de cacao.

Acţiunea e organizată de iFlashmob.
Are loc sâmbăta asta (9 ianuarie), în jurul orei 16-17.
Se numeşte Human-Chain adică: oameni se vor lua de mâini, formând împreună un lanţ rotativ.
Pentru acest flashmob mai sunt căutaţi 10 agenţi.

Dacă cineva doreşte mai multe informaţii, aştept un comentariu aici sau un mesaj.

În câteva zile petrecute la Paris, să dai peste turişti români e oarecum de aşteptat. Dar să-ţi găseşti “fraţii” la cerşit (la 3 din cele 7-8 atracţii turistice pe care le-ai vizitat) e… straniu.

Vineri seară am apucat-o înapoi spre oraşul Bucuriei. La Check-in cerusem loc la geam şi l-am primit. M-am urcat ultima în avion, am evitat îmbulzeala  şi mi-am găsit scaunul imediat… ocupat, desigur.

Pe rândurile din faţa mea se găsea trupa de “români” pe care o întâlnisem miercuri la staţia de metrou Chatelet. Pe locul meu, nimerise vocalistul formaţiei. Nu ştiuse să citească ce scrie pe bilet şi s-a gândit (mult) să ocupe locul care place la muschii lui mai mult.

-Ammmm, nu vă supăraţi, mârâi eu. Am şi eu loc aici. Şi îi arăt biletul. Ce proastă. M-am simţit atât de proastă. Păi cum, măi? Încercam să arăt unui surdo-orb ce frumos e cerul şi cât de şmecher cântă Cheeky Girls?!?!
Mai mare prostie ca asta nu văzusem…
Evident, locatarul scaunului meu mă expediază simplu: să-mi caut alt loc. Că nu arde.

Mă holbez prin avion, nu mai era decât un loc liber: două rânduri mai în faţă, în miezul şatrei de “români”. S-ar putea să fi stat acolo moartă, vie în niciun caz.

Îi zic că posibil să fi greşit locul şi  îi arăt scaunul liber de mai în faţă. În cele din urmă se mută. Vecinii mei de rând erau ok. S-au mutat pe locul de la geam, dar n-am mai comentat. Era bine că nu eram în şatră. Eram însă… lângă şatră (şi  asta s-a dovedit mai târziu a fi cam la fel de neprielnic).

Se trânteşte uşa, pornesc motoarele şi aud: Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la bordul aeronavei X cu direcţia Paris Beauvais – Bruxelles Charleroi.
-POFTIM??? BRUXELLES?!?! ţipasem tare. Dar nu conta, vuietul şatrei aterizase perfect peste vocea mea.

Se face escală la Bruxelles, îmi zice tipul de lângă mine. Cică defecţiuni la ceva. Cică fusese anunţat telefonic. Eu îmi pierdusem mobilul aşa că n-a avut cine să-mi dea de veste.

Decolare ok, zbor lin, jumătate de oră mai târziu suntem la Bruxelles. Pasageri coboară şi alţii urcă la loc. Defecţiune la aeronavă…

La un moment dat “românul” din faţa mea sare de pe scaun şi urlă ca o gorilă: GIGELAAA!

O româncă decorată cam aşa este primită la bord. În urma ei… altele precum dânsa, împreună cu tot tacâmul de soţi şi copii. Ce se aseamănă se adună.

-Ia uită, bă! A venit Gigela! Hai, Gigelo, să ne mutăm în spate cu toţii. Să mută fraierii ăia de-acolo şi avem loc să stăm toţi acolo.
-Da, bă, Mihăiţă!! Hai!
-Avem ţuica la noi. Şi… COCO! Ia dă bă acordeonu’ jos! Să băgăm una mică pân’ la Bucureşti.

Imaginaţi-vă că în spatele avionului nu au avut loc, aşadar au rămas  în faţa mea,pe scaune şi pe hol. Şi mai imaginaţi-vă o chestie: că până la Bucureşti n-au băgat una mică, ci una MARE DE TOT.

Am fost puţin dezamăgită de echipajul avionului, care la Bruxelles a încetat să lupte cu ei. I-a lăsat în picioare, fără centuri, cu băutura, cu muzichia. În fine, nici eu n-aş fi avut curajul să mă iau de români.

Nu ştiu cum au reuşit să urce cu ţuica în avion. Nici nu vreau să ştiu. Pe mine, cu doza mea de Fanta, nu m-au lăsat.

La Bucureşti am aterizat pe la 1. Cinstit ar fi să zic că intrasem deja în Bucureşti, în momentul în care urcasem la bordul acelui avion.

E o cofetărie liniştită pe Calea Dorobanţi şi au preţuri bune. Mai exact, cum veniţi dinspre Ambasada Serbiei mergeţi spre Perla iar pe partea dreaptă, într-o casă îngrijiă, roz… acolo e cofetăria.

TREBUIE să încercaţi Trancio di Ciocolata şi profiterolul. Tot am lăudat cofetăria asta de la începutul anului. Aproape în fiecare zi ieşeam de la şcoală şi fugeam în cofetărie. De când cu facultatea mai rar, dar prăjiturile au rămas foarte bune.