• nu fluiere cocalari după tine.
• nu te arate cârnaţi la cravată cu degetul.
• nu-ţi mârâie animale urbane pe la picior.
• nu te trezeşti niciodată cu scrum de ţigară sau cu pliante în freză.
• nu comenteze nimeni că te urci cu bicicleta în metrou.
• să ai între oraşe rute şi HOTELURI special amenajate pentru biciclişti.

Au fost Aerosmith, AC/DC, Rammstein şi urmează The Cranberries şi Guns’n Roses la Bucureşti. Pe lângă astea numeroase festivaluri precum Coke Live, Fusion Festival, o grămadă de concerte la mare (Mika, Folk You) şi câţiva artişti prezenţi prin cluburi micuţe (de exemplu Dan Deacon sau The Bloodhound Gang).

Şi cireaşa de pe tort: martie 2011 Roger Waters (membru fondator Pink Floyd) pleacă într-un nou (ultim?) turneu The Wall prin Europa. Nu calcă prin România, dar staţionează la Budapesta. Şi cum bilete de avion rezervate din timp ajung pe la 150 RON dus-întors, transportul nu poate fi o problemă.

Fericiţi cei ce puseră zi de zi la ciorap. Să goleşti ciorapul într-un timp ca ăsta trebuie să fie o adevărată plăcere.

PS: oare se vor compune cântece despre 2010-2011, cum s-au compus numeroase şi despre anul 1969 (Bryan Adams – The Summer of 69)?

PPS: Se putea şi mai bine. La începutul lui 2010 David Gilmour a declarat că refuză să plece în turneu cu Roger Waters. R.E.M. şi-au întrerupt concertele pe o perioadă de timp nedeterminată. Simon & Garfunkel cântă fără pauză… numai că o fac doar pe continentul american. Trupa Oasis s-a destrămat şi John Lennon e în continuare mort.

Sursa foto

Într-un fel flashmoburile se asemeamănă cu toate lucrurile inutile de pe lume. Privite prin concepţia că omul trebuie să-şi urmărească unicul interes, acela de-a face bani, găsim în flashmob ceva sec, irelevant şi lipsit de valoare iar pe cei care le fac îi găsim… nebuni. Gândite într-un alt fel ele fie devin, fie nasc chestii indispensabil de faine unei societăţi.

Fie X, o gaşcă (mai mică sau mai mare) de elevi/studenţi ce săvârşesc o chestie bezmetică. Publicului (cu precădere publicului din Ţara Prejudecăţilor) îi e nemaipomenit de uşor să treacă prin flashmob gândind: doar nişte adolescenţi frustraţi. La fel cum unii se droghează prin cluburi, ăştia au recurs la cretinisme ca să cerşească atenţie.

Sunt flashmoburile nebunii d-ale tineretului? Spun că tocmai întrebarea asta decide care e cantitatea de vrajă pe care o băgăm într-un flashmob. O mixtură bogată de participanţi ar ajuta publicul să treacă dincolo de prejudecată. O dată ce observi 20 de tineri dansând fără muzică spui că sunt cine ştie ce grup studenţesc şi că n-au ceva mai bun de făcut. Dacă însă diluezi grupul cu un tip serios, îmbrăcat la costum, care la un moment dat se pune printre tineri, îşi lasă geanta-diplomat pe asfalt şi se alătură grupului, doza de “ce naiba se întâmplă” la care supunem publicul creşte considerabil. Dacă se ivesc la faţa locului şi părinţi, bunici cu nepoţei, impactul flashmobului devine imposibil de măsurat.

Ceea ce vreau să punctez este că flashmobul şi cu coca de biscuiţi n-au nimic în comun. Coca de biscuiţi se face din ingrediente din acelaşi soi (făină, zahăr, tot felul de mirodenii…) pe când un flashmob, cu cât conţine ingrediente mai variate, cu atât se coace mai frumos.

“Flash mobbing is a very healthy social symptom.
Any culture that loses its playfulness loses its humanity.”

Sâmbătă, 27 martie se întâmplă iar, la Bucureşti şi la Iaşi.

Sau, să avem cu toţii o listă cu cărţile pe care ni le dorim. Când vrei să iei cadou cuiva, să nu fie nevoie decât să te uiţi pe lista aia, să selectezi o carte şi apoi s-o bifezi, pentru ca respectiva persoană să nu primească aceeaşi carte de două ori.

Aşadar iată cum se face o perucă: unu la mână, îţi razi părul din cap. Dacă se întâmplă ca tu să n-ai păr, îţi recomand să dormi peste noapte la cea mai bună prietenă a ta, să-i dai mult, mult de băut iar când adoarme să-i razi tot părul şi să pleci cu el acasă. Următoarea zi, când te va întreba ce s-a întâmplat tu îi vei spune: ce să se întâmple? eu am fost cu mihai la un film până la 12 noaptea apoi am mers acasă! Nu am mai venit la tine de 2 săptămâni! sunt sigură că a fost un vis!”

Ce urmează acum e lipsit de importanţă. Paşii sunt simpli, îi puteţi intui şi singuri. Se spală părul bine şi se vopseşte în ce culoare pofteşte inima ta. Se toarnă aracet pe propriul cap după  care se împrăştie părul prietenei pe cap.

E mai mult ca o simplă perucă. De-acum în colo când te trage cineva de păr, vei putea ţipa: Au!! E real!! Mă doare!!

Herztier, de Herta Müller este cu siguranţă una din cărţile care m-au marcat într-un fel ciudat şi totodată mi-a întărit această concepţie asupra comunismului. Am vrut neapărat să dau mai deaparte unul din fragmentele cele mai “triste” ale cărţuliei. E un petec de pe ultimile pagini. Herta istoriseşte viaţa în ceauşism. Include încercările unui grup de tineri de a se elibera de securişti, eşecul lor, precum şi moartea a 3 dintre ei. În cele din urmă numai doi reuşesc să evadeze vii din ţară. Herta (care o salvează şi pe mama ei) şi încă un prieten.

Fragmentul de mai jos conţine o scrisoare a mamei către Herta, în care aceasta îi istoriseşte o păţanie din Augsburg, din “afara comunismului”. Păţanie care a făcut mentalitatea românească să sară în ochi mai  ţipător ca în oricare alt text pe care l-am citit despre comunism. Trist mi s-a părut că am putut regăsi acelaşi tip de gândire în cea de care ne servim azi, la 20 de ani după Ceauşescu.

“Săptămâna asta a sosit cutia cu lucrurile mele din România. Sucitorul şi tocătorul lipseau.
Sâmbătă după masa am adus în buzunarele paltonului meu doi porumbei acasă. Pentru o supă bună, gândeam eu. Doamna Schall a spus că asta nu e permis, porumbeii aparţin oraşului. M-a forţat să duc porumbeii înapoi în parc. Am asigurat-o că nu mă văzuse nimeni. Porumbeii puteau la fel de bine să zboare, i-am spus. Că ei se lasă prinşi, asta este numai vina lor, indiferent că aparţin oraşului.  Acolo în parc sunt mai mulţi decât sunt suficienţi.
A trebuit să bag porumbeii la loc în palton şi să-i duc înapoi. Două case mai încolo am vrut să le dau drumul să zboare. Dacă tot aparţin oraşului, gândeam eu, vor găsi singuri drumul înapoi. Pe stradă nu venea nimeni. I-am pus la marginea drumului în iarbă. Să crezi tu că au zburat! Am făcut vânt cu mâinile iar ăia nici nu s-au clintit. Apoi a venit un copil pe bicicletă şi s-a dat jos. M-a întrebat ce e acolo.
Păi doi porumbei, i-am zis. Şi nu vor să zboare de aici.
Copilul a spus: atunci să stea aici, ce treabă aveţi dumneavoastră cu ei?!
După ce a plecat copilul, în dreptul meu a apărut un domn şi a spus: Ăştia sunt din parc. Cine i-a adus aici?
I-am spus: Copilul de acolo, cel cu bicicleta.
A ţipat la mine: Ce vă trece prin cap? Acela e nepotul meu.
Nu ştiam asta, i-am spus.
Atunci am luat porumbeii şi i-am băgat la loc în buzunare. Fiindcă bărbatul rămăsese înlemnit şi mă privea, i-am spus: Staţi pe loc, duc acum păsările înapoi în parc.  ”

P.S: fragmentul e reprodus “la repezeală” de mine după varianta nemţească. Am înţeles că întreaga carte a a fost tradusă în română dar că traducerea n-ar fi una tocmai strălucită.

1. O bibliotecă s-a dizolvat iar toate cărţile din dânsa au fost scoase la vânzare: preţ 0,50 cenţi/ carte. Cum se procedează: cărţile sunt depozitate în cutii. Te duci singur, cauţi şi îţi iei tot ce vrei iar la ieşire îţi numără cărţile şi plăteşti. 6 cărţi – 3  Euro.
Aşa m-am ales eu cu Kant- Critica raţiunii pure şi Nietzsche – Aşa grăita Zarathustra.  1 Euro bucata.

2. Cineva s-a plictisit de cărţile pe care le citea anul trecut, deci pune un anunţ pe un Flohmarkt (un fel de okazii fără bijniţăreli). Preţurile variază între 0,50-2 Euro. Din lista mare de cărţi îi dai mail respectivului şi îi spui ce vrei să iei. După ce virezi imensa sumă de bani vânzătorul îţi expediază cărţile.

3. A renovat casa şi are o tonă de cărţi împachetate în cutii. Nu are timp să mai citească în următorul an, aşa că s-a hotărât să scape de ele. Le-a depozitat în pod. Anunţul găsit pe net sună cam aşa “veniţi la mine în pod, căutaţi prin cutii ce vă place şi la urmă îmi lăsaţi 0,50 cenţi pentru fiecare carte pe care o luaţi cu voi.”

4. “Am multe cărţi în cutii, mi-e lene să le desfac şi nici n-am timp să veniţi să vă uitaţi la ele, aşa că dau totul la pachet. 20 Euro şi vă trimit o cutie. 3 Cutii 50 Euro!”

Asta pentru că ei sunt pregătiţi să dea lucrurile doar de dragul de a nu le mai ţine degeaba în diverse dulapuri. Noi nu. E o ţară bogată, îmi vine să zic. Dacă ar fi aşa săraci ca noi, nu şi-ar mai permite să îşi bată joc de chestii care au costat o avere.

Totuşi, imaginaţi-vă că am adopta şi noi, săracii, bătaia asta de jos. Desigur, mă va durea sufleţelul să-mi dau preţioasele cărţi pe bani puţini. Mai ales când îmi aduc aminte că am dat 30-40 RON pe romanul lui Yalom şi 59 RON pe culegerea de povestiri X. Ei, dacă am trece peste frica asta toată lumea ar fi mai fericită.

Vând cărţi pe bani puţini – la rândul meu cumpăr cărţi pe bani puţini.

Vreau mult de tot să facem şi noi aşa ceva: un târg de ieftinităţi. Andreea a venit acum câteva luni cu ideea. Nu ştiu de ce n-am făcut-o nimic până acum…