Nu ştiu cum văd alţii ceauşismul, îmi dau seama numai că fiecare îl vede în altfel. Şi dacă aş încerca să-l definesc în vreun fel, aş spune că este locul şi timpul unde cerului nu-i este permis să fie decât gri. Nu-mi pot imagina un comunism cu cer albastru.
Herztier, de Herta Müller este cu siguranţă una din cărţile care m-au marcat într-un fel ciudat şi totodată mi-a întărit această concepţie asupra comunismului. Am vrut neapărat să dau mai deaparte unul din fragmentele cele mai “triste” ale cărţuliei. E un petec de pe ultimile pagini. Herta istoriseşte viaţa în ceauşism. Include încercările unui grup de tineri de a se elibera de securişti, eşecul lor, precum şi moartea a 3 dintre ei. În cele din urmă numai doi reuşesc să evadeze vii din ţară. Herta (care o salvează şi pe mama ei) şi încă un prieten.
Fragmentul de mai jos conţine o scrisoare a mamei către Herta, în care aceasta îi istoriseşte o păţanie din Augsburg, din “afara comunismului”. Păţanie care a făcut mentalitatea românească să sară în ochi mai ţipător ca în oricare alt text pe care l-am citit despre comunism. Trist mi s-a părut că am putut regăsi acelaşi tip de gândire în cea de care ne servim azi, la 20 de ani după Ceauşescu.
“Săptămâna asta a sosit cutia cu lucrurile mele din România. Sucitorul şi tocătorul lipseau.
Sâmbătă după masa am adus în buzunarele paltonului meu doi porumbei acasă. Pentru o supă bună, gândeam eu. Doamna Schall a spus că asta nu e permis, porumbeii aparţin oraşului. M-a forţat să duc porumbeii înapoi în parc. Am asigurat-o că nu mă văzuse nimeni. Porumbeii puteau la fel de bine să zboare, i-am spus. Că ei se lasă prinşi, asta este numai vina lor, indiferent că aparţin oraşului. Acolo în parc sunt mai mulţi decât sunt suficienţi.
A trebuit să bag porumbeii la loc în palton şi să-i duc înapoi. Două case mai încolo am vrut să le dau drumul să zboare. Dacă tot aparţin oraşului, gândeam eu, vor găsi singuri drumul înapoi. Pe stradă nu venea nimeni. I-am pus la marginea drumului în iarbă. Să crezi tu că au zburat! Am făcut vânt cu mâinile iar ăia nici nu s-au clintit. Apoi a venit un copil pe bicicletă şi s-a dat jos. M-a întrebat ce e acolo.
Păi doi porumbei, i-am zis. Şi nu vor să zboare de aici.
Copilul a spus: atunci să stea aici, ce treabă aveţi dumneavoastră cu ei?!
După ce a plecat copilul, în dreptul meu a apărut un domn şi a spus: Ăştia sunt din parc. Cine i-a adus aici?
I-am spus: Copilul de acolo, cel cu bicicleta.
A ţipat la mine: Ce vă trece prin cap? Acela e nepotul meu.
Nu ştiam asta, i-am spus.
Atunci am luat porumbeii şi i-am băgat la loc în buzunare. Fiindcă bărbatul rămăsese înlemnit şi mă privea, i-am spus: Staţi pe loc, duc acum păsările înapoi în parc. ”
P.S: fragmentul e reprodus “la repezeală” de mine după varianta nemţească. Am înţeles că întreaga carte a a fost tradusă în română dar că traducerea n-ar fi una tocmai strălucită.
